Singur dar inconjurat de oameni,cu acelasi fundal muzical in urechi...da...o melodie cu ploaie...n-am chef.
Acum stau si incerc sa analizez un cuplu ce s-a asezat in fata mea.La inceput ea sta singura,serioasa, totusi mimica fetei o tradeaza si reda o neliniste emotionala,neexteriorizata.El un baiat simplu cu un chip cald,voios,ce pana la urma a reusit sa dezveleasca sentimentele ei.Vorbesc,cuvinte simple,de rutina dar care alunga momentele de plictiseala.
El iar a plecat.Ea ramane singura si iar isi picteaza pe fata seriozitatea,acum se joaca cu bonul...se uita pe geam la orasul gri si da nervos din picior in timp ce el se intoarce la masa.De ce unii se incrunta inainte sa spuna ceva...?Urmeaza un zambet-?Se pare ca nu-dar pana la urma a reusit sa creeze un zambet din cuvinte.
As putea spune ca sunt fericiti,dar privirea ei inspira...inspira monotonie...monotonia unui oras acoperit de ploaie.
Merg singur prin ploaie si parca picaturile reci ce mi se preling pe gene pot sterge orice urma de idee concreta si brusc un sentiment de fericire ma face sa rad,sa cant ,sa ma misc dupa muzica,sa vad un mic soare in fiecare picatura.
Fiecare picatura are povestea ei;vede lumea de sus fara detalii si ii place;vedea lumea de pe piele unei fete si ii place dar incepe sa vada si detaliile si observa tot mai mult defectele societatii;vedea lumea de jos exact cum e,grabita,cu pasi mari,serioasa...asta pana cand o sa se confunde cu zeci de alte picaturi si atunci va uita ca intr-o zi va vedea soarele.
Numai vreau sa merg singur pin ploaie...vreau sa mergem scaldati de soare si sa uitam sa fim seriosi.
No comments:
Post a Comment