Scri(plimbare tomnatica prin ganduri)

Si continui sa faci asta...vrei sa impresionezi dar nici tu numai sti pe cine..iti alegi cu grija fiecare cuvant , sa fie cat mai "emancipat" din punct de vedere literar..citesti..citesti mult si esti constient ca asta te ajuta in fiecare discutie pe care o ai cu o persoana cu care vrei sa flirtezi...te transpui intr-un personaj de film omniscient ,uneori misogin,alteori un feminist convins...numai sti cum esti tu defapt,mai presus de orice cuvant,orice haina,orice ochelari,orice accesoriu...iti este frica ca ai da gres daca ai reveni la cum iti place sa spui tu:"starea initiala" adica doar tu cu inima ta..cand inima simte un raspuns la o intrebare iti da de veste iar atunci tu te sperii..nu ai cum sa te mai ascunzi in spatele acelui personaj sau oricum ,daca ai cum,crede-ma e mult mai speriat ca tine...si atunci cauti refugii,persoane; daca nu e una atunci e alta si ajungi sa iti pui fiecare of pe tava in fata unui necunoscut...asa e mai simplu,te-ai saturat ca fiecare prieten sa-ti judece tot ceea ce faci si iti vine mai comod sa te destainui unor necunoscuti...nu-l intereseaza pe acela...ci doar curiozitatea..sau poate setea de a invata psihologia umana il fac sa soarba fiecare cuvant plin de sentimente iesit din gura ta...cu ce te ajuta? te simti mai bine...parca da...dar ajungi un ipocrit care incearca sa nu-si renege sentimentele...dar in acelasi timp sa para distant, influentat de altii ajungi sa spui ceva iar in capul tau sa fie : sper ca Dumnezeu sa nu fi auzit asta...stai calm sigur nu a auzit...a simtit..dupa asta o dai la intors si incepi sa-ti dai arama pe fata si atunci zambetele necunoscutilor incep sa piara rand pe rand si dispar precum o stea cazatoare...le mai vezi doar urmele in fiecare gand care iti vine si pe care incerci sa-l refuzi ca fiind al tau..spui ceva cu ura ca apoi sa-ti para rau cu o duiosie covarsitoare care pare ipocrita dar e sincera...iti verifici sentimentele si te calmezi la gandul ca maine vei vedea pe cineva,vei auzi sau pur si simplu vei sti ca e acolo si incerci sa te linistesti gandindu-te ca "a acceptat".Ajungi sa te multumesti cu prea putin iar cand ai mai mult uiti de aceasta multumire si ca un drog vrei sa maresti doza cu fiecare zi care trece...cat despre mine stati linistiti...drogat de sentimente.

Ironic

De ce trebuie sa ne dam seama de ceva dupa ce am pierdut acel lucru? De ce apreciem ceva cand numai este?De ce golim rafturile de carti,cd-uri,haine cand creatorul lor paraseste scena vietii?De ce sunam intruna cand o persoana nu mai vrea sa ne vorbeasca?De ce iubim cand celalalt nu ne mai iubeste?

Mi se pare ca viata are un umor ironic si ca uneori sta si ne rade in nas la micile naivitati pe care le avem noi ,oamenii...

Mi se pare o ironie perfecta, desavarsita de fiecare picatura acida cazuta pe sufletele noastre...o situatie fara iesire... oricat ne-am straduii sa apreciem ceva ce avem,nu reusim sau daca reusim nu este la fel de intens...In cautarea aprecierii supreme atingem superlativul tragicului ajungand intr-o stare perfect antitetica

Si asta nu e de ajuns...oricat de des am trece prin astefel de experiente vom fi la fel de naivi in situatii asemanatoare si vom ajunge sa traim din deja-vu in deja-vu,aparent un cerc vicios ce poate fi rupt...cum? Nu stiu nici eu dar deja am trecut prin prea multe deja-vu-uri...

De ce trebuie sa folosim mai multi muschi cand ne incruntam decat cand zambim? De ce trebuie sa cunosc tristetea pentru a fi fericit?