Impropriu

De m-aș pierde vreodată pe mine, dacă m-aș lăsa absorbită în eter plutind în absurd, n-aș zăbovi să te găsesc pe tine, unde mă ții ascunsă, și m-aș resemna, și aș iubi că doar în tine mă cuprind în realismul critic, fără măști și ascunzișuri, fără colțuri, fără obscur, fără demersuri de perfecțiune și suprafață. Și m-aș dărui cu generozitate egoului tău intangibil, superiorității tale spirituale, mâinii care mă trage deasupra apei și îmi oferă gura de aer. Ți-aș respira nu oxigenul, ci dăruința, și aș expira nu dioxid, ci poate un eu mai bun în pubertate și în spirit. De m-aș regăsi vreodată, m-aș regăsi asupra ta fictiv, iar în astralul meu mi-aș îngădui timid să cred că voi fi ajuns tu; nu perfect, dar cizelat de-ngăduință, și nu suprem, dar definibil inuman. Te-aș defini în fierbințeala serii și în nisipul de pe piele, în gustul dorinței și în visele din timpul zilei de ieri. Ti-aș spune că te-am așteptat un secol, cu valiza-n brațe, în gara din apus, ce a părut un secol, poate chiar cinci vieți de om bătrân, și ți-aș spune că e iubire într-unul și când iubești pentru doi. N-aș îndrăzni sa modelez, să sfătuiesc, te-aș admira impur și m-ai școli să mă ofer așa cum sunt. Și ți-aș mărturisi, cu privirea-n pământ, în dodii, și cu jena gândului că poate o eternitate e puțin, că o să te iubesc. Că-mi frâng speranța-n teamă, că m-aș pierde, că nu m-aș regăsi, și că esența e în azi, iar nu în mâine. Că iubirea arareori e pentru oameni și chiar mai rar pentru o viață. Că vei uita.